Situația de fapt și contextul procedural

Reclamantul a fost condamnat definitiv prin decizia Curții de Apel Timișoara din luna iulie a anului 2020, într-un dosar având ca obiect acuzații de evaziune fiscală. Răspunderea penală pentru respectiva faptă era însă prescrisă, termenul general de 8 ani calculat din decembrie 2009 fiind împlinit în decembrie 2017.

Pentru a pronunța condamnarea, instanța a considerat cursul prescripției ca fiind întrerupt. Acest argument a fost susținut prin aplicarea prin analogie a dispozițiilor Codului penal din 1969, lege abrogată la momentul judecății. Soluția a fost pronunțată deși Curtea Constituțională a României (CCR), prin Decizia nr. 297/2018, declarase neconstituțional textul de lege care permitea întreruperea prescripției prin îndeplinirea „oricărui act de procedură”. În mod contradictoriu, instanța din Timișoara pronunțase anterior o hotărâre în care aplicase corect aceeași decizie a CCR, reținând atunci că „reactivarea” vechii reglementări ar echivala cu substituirea instanței în rolul legiuitorului.

Motivele invocate în fața instanței europene

Am sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului invocând încălcarea a două dispoziții din Convenție:

Articolul 7 — Nicio pedeapsă fără lege

A fost invocată încălcarea interdicției de extindere a legii penale prin analogie în defavoarea inculpatului. Instanța de fond a justificat condamnarea printr-un mecanism de întrerupere a prescripției care nu exista în legislația în vigoare, omițând și aplicarea principiului legii penale mai favorabile (lex mitior).

Articolul 13 — Dreptul la un remediu efectiv

Căile de atac interne s-au dovedit ineficiente. Reclamantului i-au fost respinse pe rând contestația în anulare, recursul în casație și acțiunea civilă în despăgubiri. Calea contestației în anulare a fost blocată tocmai pentru că problema prescripției fusese invocată activ în apărare și dezbătută în fața instanței de fond.

Confirmarea practicii neconstituționale

Problema de drept care stă la baza acestei cauze a fost confirmată cu efect erga omnes de către Curtea Constituțională prin Decizia nr. 358 din iunie 2022. CCR a constatat explicit că instanțele naționale au încălcat principiul legalității prin crearea jurisprudențială, prin analogie, a unui caz de întrerupere a prescripției neprevăzut de lege.

Stadiul procedurilor

Deși reclamantul a obținut, în urma unei decizii CCR din 2025, rejudecarea recursului în casație respins inițial, Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) a menținut condamnarea prin decizia din 25 iunie 2025. Instanța supremă a refuzat reexaminarea aplicării legii mai favorabile, decizia fundamentându-se pe o practică proprie, neobligatorie.

În consecință, reclamantul a executat integral perioada de detenție de 1.095 de zile, fiind eliberat condiționat sub supraveghere în decembrie 2025. Condamnarea nu a fost desființată și nu i-a fost acordată nicio despăgubire.

În procedura desfășurată la Strasbourg, Guvernul României și-a depus observațiile în luna martie 2026. Apărarea a transmis răspunsul aferent cu privire la aspectele de admisibilitate și de fond, cauza fiind în curs de soluționare.

Implicații asupra securității juridice

Speța expune un blocaj în privința mecanismelor de remediere a erorilor judiciare. Deși autoritatea de jurisdicție constituțională a constatat existența unei practici care a încălcat dispozițiile legale în materia prescripției, sistemul intern nu a asigurat o cale efectivă pentru desființarea condamnărilor rezultate. Întemeierea deciziilor definitive pe orientări jurisprudențiale neunitare afectează în mod direct principiul securității juridice.