Ce a stabilit Înalta Curte

În Monitorul Oficial nr. 64 din 26 ianuarie 2023 a fost publicată Decizia nr. 27 din 12 decembrie 2022, referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 174 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, precum și a art. 173 alin. (2) și a art. 180 din aceeași lege. Prin această decizie, completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a stabilit că procedura insolvenței nu poate fi închisă înainte de soluționarea, prin hotărâre definitivă, a acțiunii de atragere a răspunderii pentru intrarea în insolvență, formulată în temeiul art. 169 din Legea nr. 85/2014. Interpretarea dată de Înalta Curte devine obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial.

Hotărârea a apărut în urma opiniei pe care am susținut-o într-o cauză aflată pe rolul Curții de Apel Iași — respectiv că închiderea procedurii insolvenței, în timp ce pe rol se află cererea de atragere a răspunderii patrimoniale întemeiată pe art. 169, „paralizează” acțiunea în răspundere patrimonială. După sesizările adresate Colegiilor de Conducere ale Curților de Apel, Colegiul de Conducere al Curții de Apel Iași a înaintat memoriul nostru curților de apel din teritoriu și a sesizat ulterior Înalta Curte cu soluționarea recursului în interesul legii.

Practica neunitară anterioară deciziei

Ipoteza analizată vizează o cerere de atragere a răspunderii întemeiată pe art. 169 din Legea nr. 85/2014, introdusă în cursul procedurii de insolvență, dar care continuă să fie judecată ulterior închiderii acesteia. Multă vreme, închiderea procedurii înainte de soluționarea acțiunii în răspundere patrimonială a fost un subiect controversat.

Într-o primă orientare, devenită majoritară, instanțele au apreciat că nesoluționarea definitivă a acțiunii întemeiate pe art. 169 nu împiedică închiderea procedurii insolvenței, realizând o interpretare extensivă a art. 180 din Legea nr. 85/2014. Deși textul prevede că închiderea procedurii descarcă judecătorul-sindic și administratorul/lichidatorul judiciar de „orice îndatoriri sau responsabilități”, aceste instanțe au considerat că nu există un temei expres pentru amânarea închiderii procedurii până la soluționarea definitivă a acțiunii de atragere a răspunderii.

Într-o a doua orientare — cea apreciată drept corectă de instanța supremă — instanțele au considerat că acțiunea de atragere a răspunderii trebuie soluționată definitiv pentru a se putea dispune închiderea procedurii.

Până la pronunțarea deciziei, practica reușise o unificare „organică” numai asupra inadmisibilității cererilor de atragere a răspunderii formulate după închiderea procedurii. Într-o minută de practică din 2015, Institutul Național al Magistraturii arătase că inadmisibilitatea acestor cereri tardive decurge din faptul că, prin închiderea procedurii falimentului, judecătorul-sindic se dezînvestește, iar promovarea cererii este intrinsec legată de existența unei proceduri de insolvență în curs, numai în acest context lichidatorul având legitimare procesuală. INM a extins apoi raționamentul și în sensul că închiderea procedurii nu ar trebui dispusă înainte de soluționarea definitivă a acțiunii în răspundere, întrucât destinația sumelor obținute ar rămâne incertă.

Decizia HP 36/2022 și problema „noutății”

Anterior recursului în interesul legii, o sesizare a Curții de Apel Iași în procedura hotărârii prealabile a fost respinsă ca inadmisibilă prin Decizia HP 36/2022. Înalta Curte a argumentat că textele din acte normative succesive — începând cu Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului — dispun în mod similar asupra efectelor închiderii procedurii, astfel încât problema nu îndeplinea condiția noutății prevăzută de art. 519 Cod procedură civilă. Am susținut că elementul de noutate decurgea din formarea unei practici recente în interpretarea art. 180, dar argumentul nu a fost acceptat. Sesizarea ulterioară, în procedura recursului în interesul legii, a vizat însă o întrebare distinctă: dacă închiderea procedurii poate fi dispusă înainte de soluționarea definitivă a acțiunii în răspundere, nu dacă o asemenea cerere mai poate fi soluționată după ce procedura a fost deja închisă.

Considerentele deciziei RIL 27/2022

În considerente, Înalta Curte reține că acțiunea de atragere a răspunderii „constituie parte integrantă din procedura insolvenței, poate fi exercitată doar în cadrul acestei proceduri, iar nu și după închiderea ei sau independent de procedură”, iar închiderea procedurii „plasează acțiunea în răspundere în afara cadrului legal de exercitare”. Totodată, instanța supremă subliniază că descărcarea de obligații a organelor care aplică procedura nu poate avea caracter parțial, ci doar total: folosirea sintagmei „orice îndatoriri sau responsabilități” conduce, printr-o interpretare gramaticală a art. 180 din Legea nr. 85/2014, la concluzia unei încetări integrale a atribuțiilor. Aceasta a fost și interpretarea pe care am exprimat-o în cauza aflată pe rolul Curții de Apel Iași.

O primă hotărâre definitivă

În aplicarea deciziei, Curtea de Apel Iași a dispus, la 1 februarie 2023, anularea sentinței instanței de fond. Rejudecând cauza, instanța de apel a respins ca inadmisibilă cererea de atragere a răspunderii patrimoniale formulată de lichidatorul judiciar al debitoarei radiate în contradictoriu cu fostul administrator al societății. Hotărârea este definitivă. Prin hotărârea de închidere a procedurii, instanța de fond se descărcase de îndatoriri „cu excepția celor derivând din acțiunea în antrenarea răspunderii patrimoniale” — o descărcare „parțială” pe care decizia obligatorie o înlătură.

Remarcăm că instanța de apel s-a orientat către soluția inadmisibilității, iar nu către cea a rămânerii acțiunii în răspundere patrimonială fără obiect. În interpretarea art. 180, la momentul pronunțării în fond a hotărârii de atragere a răspunderii, judecătorul-sindic se descărcase deja de orice îndatorire ori responsabilitate, astfel încât nu mai avea puterea de a soluționa o cerere privind procedura de insolvență a debitoarei. În lunile următoare, practica judiciară va parcurge o perioadă de „tranziție”, în care instanțele vor gestiona atât acțiunile „rămase” pe rol, cât și prelungirea procedurilor de insolvență până la soluționarea definitivă a acțiunilor în răspundere.

Articolul integral, scris de av. Andrei Mihnea Gane, este publicat pe Juridice.ro.